Tag Archives: creerul meu

Prieteniile vechi

Prieteniile vechi sunt speciale. Brazdate de timp, ele se arata uneori fulminante, alteori disparute. Se regasesc in momente de fericire dar cel mai mult in momente dificile, de rascruce. Sunt acolo si nu pleaca, indiferent de timp sau de mediu. Infloresc periodic, ca florile, dar si pierd frunze, se vestejesc. Se refac din nou. Se invechesc ca vinul si devin mai bune, mai fine, mai selecte.

Sunt rare. Unii au cateva, altii una si altii deloc. Unii nu le cunosc si tanjesc dupa ele iar altii nu cred ca exista. De altfel e si greu sa crezi in ceva ce isi neaga propria existenta ca sa erupa fulminant in tot imprejuru-i.

Daca le avem poate uneori facem pentru ele prea putin, alteori ne sacrificam dincolo de limita suportabilitatii. Timpul ne regaseste in diverse ipostaze. Invariabil insa: impreuna.

(jurnalul de blog este, hmm… fictiv?)

Privind in urma

De ce atunci cand vrem sa mergem inainte ajungem sa privim tot mai des in urma, la momentele calde din trecut? Suntem in prezent, in lumina, iar trecutul este departe umbrit de frunzele copacilor. Si totusi nu vedem asta. Lumina ne orbeste, ne face sa inchidem ochii si sa lasam sufletul sa priveasca imaginile frumoase de odinioara. Pentru ca prezentul nu s-a instalat inca pe retina.

Oare de ce dragostea nu are ochelari de soare? De ce nu primeste timp pentru o noua instalare?

Necuvinte

Cineva mi-a reprosat ca nu mai scriu in ultima vreme… Am necuvinte si nu le rostesc. O lume intreaga de taceri pregatesc pentru un moment de cateva cuvinte… Nu stiu ce voi spune cand te voi vedea insa imi cunosc tacerea si e atat de povestitoare.

Nici gandul, nici gestul, nici picatura de sudoare de pe frunte nu cred ca o sa acopere cuvintele nerostite din atingerea privirilor. Ma intelegi, dincolo de perceptie sunt celelalte lucruri. Fatale, definitive. Cele ce nu pleaca asa repede si nici nu se instaleaza la prima atingere. Lucruri care nu le vrem dar tanjim dupa ele, lucruri care ne intaresc dar in acelasi timp ne fac sa suferim, lucruri care tin flacara aprinsa chiar daca focul arde dureros in palma.

Vreau sa te ating, desi m-as plictisi curand, dar fara sa o fac n-as sti ce-i plictiseala. Stiind apoi ce nu e bine sa se-ntample, as reveni din nou, mai bine a te-atinge.

Cuvinte si blugi umezi

Iti scriu celei ce esti departe. Iti scriu pentru ca ascult Motorcycle Diaries, albumul ce-l ascultam ultima data cand ai plecat din tara. Atunci cand tu erai departe am simtit cum lucrurile nu vor mai fi la fel. Eram sigur ca intoarcerea ta nu va aduce nimic bun. Ultimele clipe petrecute impreuna m-au invatat ca lucrurile cele mai placute nu sunt si cele mai bune. Uitasem.

Ma bucura libertatea de acum desi mi-e dor de tine. Poate fiindca m-ai inteles mai bine ca oricine? Poate fiindca am fost eu? Poate fiindca am vorbit mult cand ai tacut fara sa plec urechea la strigatul tacerii tale? Chiar daca atunci cand doream sa ma luminezi ai stat cuminte, draperiile sa se ridice singure?

Mi-e ciuda. Mi-e ciuda ca ai ajuns adanc in sufletul meu, unde si cea mai mica adiere a rasuflarii tale ma tremura. Uneori de frig, alteori de cald. M-ai incalzit, m-ai inghetat, m-ai facut sa ard, m-ai lasat sa ma sting. Si totul merge mai departe… Mocnit.

Imi amintesc.

Sti tu demult, momentul nostru din trecut, intr-o vara pe banca? Moment in care caldura trupurilor a fost atat de puternica incat imbratisati, vopseaua blugilor tai a ramas pe pantalonii mei? Apoi am plecat amandoi, tu ravasita si eu murdar pe pantalonii pe care cromatica umeda vestea inceputul unor vremuri fierbinti si grele.

Ca si atuncea ma intreb si acum, unde se indreapta ele, vremurile?