January 29, 2008

Copacul din Şirnea

Alin Neamtu a scris acest mesaj la 11:13 pm:

* Categorie: Natura
* 3 Comentarii (Citit de 2258 ori)

January 28, 2008

Prea mult bun simţ?

Alin Neamtu a scris acest mesaj la 9:31 pm:

Una din probleme ridicate de un fotograf în devenire este invadarea intimităţii subiectului. Mai jos sunt câteva cuvinte interesante despre acest subiect.

“Maya Ying Lin’s Viet Nam War Memorial was new at the time, and had been controversial. Lots of people at first felt it wasn’t sufficiently monumental, or not sufficiently figurative, or just too “arty.” Then, gradually, in what is almost a vindication story of the power of real art, people began to discover the Wall’s surprising potential for great emotional impact. It was a place where veterans gathered, families came to see names, and friends came to visit the names of missing friends—or simply where people went to reflect on life and death and war and peace. People left notes and mementos, which I believe the Park Service respectfully collects and archives. It’s just a surprisingly moving place. I visited it occasionally with my camera, in the course of my peregrinations around Washington.

Then, one day, one of those magical moment happened. It was the middle of a weekday and there were almost no people at the Wall. But as I entered from one end I became aware of a milling group ahead in the middle distance. A man was setting up a camera on a tripod. As I watched, an elderly gentleman was helped out of his wheelchair and walked to the Wall in the company of his wife. While this happened, the rest of what must have been a large extended family lined up to watch, in a big semi-circle. Many of them were crying, or had their hands to their mouths. As I watched, the two elderly people raised their hands and pointed to one name, obviously that of a dead son, and the man at the camera bent down to take their picture.

It was just one of those moments when the world resolves itself perfectly. The whole family had been on the far side of the man with the camera, so no one was standing in my way; and I was standing at the perfect distance for my lens to take in the whole scene—the Wall, the family, the two old people pointing, the empty wheelchair, the man bending down to record the moment; everything was presented to the camera as perfectly as if I had hired actors and staged it. It told a complete story. And I was in just the right position. I still feel that if I merely raised my camera and took just one shot, it would have run on the front page of the Washington Post the next day.

But I didn’t take the picture. It just seemed wrong, somehow. I had stopped walking toward the group, and stood there waiting, out of that reflexive sense of politeness we all feel in not wanting to intrude on others. To start snapping pictures of the whole group of strangers seemed to me like it would have been presumptuous. It just felt to me like it wasn’t my moment, is all. It was their moment, a private family moment, that just happened to be taking place out in public because that’s where the Wall was.

The picture that arranged itself in front of me disappeared as quickly as it had appeared. The man took his record shot, the father was helped back to his wheelchair, the family which had lined up so perfectly atomized into smaller groups. The moment was gone, except from my memory. Too late, by then, to reconsider.

I admit that in years since, I’ve regretted my reaction. I do wish I’d taken that picture. But that was definitely the day that my ambitions to be a photojournalist ended. There are some things we are and some things we aren’t; I’ll never sky-dive, or do a bad audition on American Idol just to get on TV. It’s just not who I am. And whatever else it does or doesn’t take, photojournalism requires a burning drive to get the shot—you need to have a certain boldness, a higher loyalty to getting the picture than to acting with the utmost civility. It’s just the name of that game. In the pinch, in the heat of that moment, when I was presented with maybe a 30-second window when I had to choose whether to shoot or act respectfully, it was more important for me to be respectful of that family’s privacy. I didn’t really plan it, and I can’t really take it back. It’s just who I am, I guess.

http://theonlinephotographer.typepad.com

* Categorie: Fotografie
* 3 Comentarii (Citit de 1810 ori)

January 27, 2008

Mare de nori

Alin Neamtu a scris acest mesaj la 11:13 pm:

Iarna la munte marea de nori este un fenomen ce desparte înălţimile albastre, înzăpezite ale munţilor de văile lor gri şi întunecate acoperite de nori. Jos totul e trist şi doarme dar sus, deasupra norilor, festinul solar se dezvăluie cu bucuria şi culoarea apusului de vară la malul mării.

(langă Arieşeni… decembrie 2007)

* Categorie: Natura
* 3 Comentarii (Citit de 3027 ori)

January 17, 2008

Vinga on fotocommunity

Alin Neamtu a scris acest mesaj la 12:09 pm:

We are happy to inform you that your photo Vinga will be displayed
together with your last three uploads on our start page http://www.fotocommunity.com
between 08:00 and 10:00.

Here’s the link to your photo:
http://www.fotocommunity.com/pc/pc/display/1131990581

* Categorie: Fotografie,Jurnal
* 6 Comentarii (Citit de 3995 ori)

January 14, 2008

Îngheţată pe băţ de semafor

Alin Neamtu a scris acest mesaj la 10:48 pm:

Bună şi gustoasă. Urbană. Pe beţe de iarnă. Ce formează un pom. Evident, pomul este o metaforă. La fel şi lumina la margine de drum cu frig curat şi fotogenic. O lumină pentru fetele care nu vor ca iarna să fie rece. Ci doar roz şi luminată.

Uite aşa visăm noi dimineaţa în trafic, stând la semafor…

* Categorie: Natura
* 6 Comentarii (Citit de 2326 ori)

January 6, 2008

Amintiri din copilărie…

Alin Neamtu a scris acest mesaj la 10:48 pm:

Copilăria mi-am petrecut-o la ţară… Cu sunetul ultimului clopoţel eram deja nerăbdător să ajung la bunici, în satul Covăsînţ. Cred că anii de atunci m-au lăsat cu o dragoste mare de natură… Şi cum vă spuneam, verile le petreceam la Covăsînţ bălăcindu-mă în pârâul din faţa casei sau ducând caprele la păscut împreună cu Mircea pe dealuri, jucând fotbal cu baieţii în faţa casei lui Dorin. În iernile geroase mă plimbam cu sania pe aceaşi vale, pe aceaşi stradă, locuri de basm, aşa rămase la mine în amintire.

Acum mulţi ani bunicii au vândut casa şi s-au mutat la oraş iar eu nu am mai fost acolo decât o singură dată. Am ajuns într-o primăvară noroioasă. Nimic nu mai arăta ca în amintirile mele, satul era sufocat de case mari, adevărate palate neterminate ale romilor stabiliţi acolo. Strada mea era urâtă şi rece iar valea murdară asemeni unei scurgeri de periferie urbană.

De atunci n-am mai trecut prin sat.

Vineri a fost o zi superbă! Brumă, zăpadă, ceaţă şi soare, o zi curată şi geroasă, o zi ideală pentru fotograful împătimit de natură. Am ieşit devreme la pozat pe dealurile din jurul Aradului. Pe drumul de întoarcere, drum ce trece prin sat, ceva m-a făcut să mă opresc. Am trecut din nou pe strada mea şi iat-o! Acoperită de zapadă strada era frumoasă şi luminoasă ca albul de basm al iernilor de demult. Dintr-o dată amintirile au renăscut vii în sufletul meu.

Bucuros nevoie mare şi anunţat gălăgios de câinii vecinilor de prin curţi, am început să fotografiez locurile. Nu i-am bagat în seamă. La un moment dat însă cineva mă strigă. Mă întorc. Două doamne de vârstă mijlocie, bine îmbracate, treceau podul peste vale îndreptându-se spre mine.

- Bună ziua!
- Bună! Ce faceţi, filmaţi?
- Nu! Doar fac poze aici pe stradă! Este aşa o zi frumoasă şi satul e frumos!
- Da sunteţi neamţ? mă întreabă una. Numele meu de familie este Neamţu aşa că am zâmbit. Probabil credeau că sunt român plecat în Germania…
- Nu nu sunt neamţ…
- Da sunteţi de pe aici? doamnele deschise şi cu chef de vorbă, aşa că, după un moment de ezitare, le spun:
- Da. Sunt de aici. Am copilărit în casa aia. Sunt băiatul lui Neamţu.
- A, da, ne amintim de domnul şi doamna Neamţu. Oameni cu stare. Au plecat la oraş, demult.
- Da, au plecat, s-au mutat cu părinţii mei ca să le fie mai aproape.

M-am bucurat că bunicii mei au rămas cunoscuţi în sat după atâta vreme şi că am cunoscut pe doamnele astea de treabă. Le zâmbesc. Îmi zâmbesc şi ele înapoi şi una zice:

- Auzi, da n-ai să ne dai ceva bani? Să cumpărăm şi noi de mâncare la copii???!!!

Le-am dat. Într-un veritabil reset la concret, blocat complet de replica lor.

So keres, Europa?

* Categorie: Jurnal
* 9 Comentarii (Citit de 5056 ori)