Copilaria mi-am petrecut-o la tara… Cu sunetul ultimului clopotel eram deja nerabdator sa ajung la bunici, in satul Covasint. Cred ca anii de atunci m-au lasat cu o dragoste mare de natura… Si cum va spuneam, verile le petreceam la Covasint balacindu-ma in paraul din fata casei sau ducand caprele la pascut impreuna cu Mircea pe dealuri, jucand fotbal cu baietii in fata casei lui Dorin. In iernile geroase ma plimbam cu sania pe aceasi vale, pe aceasi strada, locuri de basm, asa ramase la mine in amintire.

Acum multi ani bunicii au vandut casa si s-au mutat la oras iar eu nu am mai fost acolo decat o singura data. Am ajuns intr-o primavara noroioasa. Nimic nu mai arata ca in amintirile mele, satul era sufocat de case mari, adevarate palate neterminate ale romilor stabiliti acolo. Strada mea era urata si rece iar valea murdara asemeni unei scurgeri de periferie urbana.

De atunci n-am mai trecut prin sat.

Vineri a fost o zi superba! Bruma, zapada, ceata si soare, o zi curata si geroasa, o zi ideala pentru fotograful impatimit de natura. Am iesit devreme la pozat pe dealurile din jurul Aradului. Pe drumul de intoarcere, drum ce trece prin sat, ceva m-a facut sa ma opresc. Am trecut din nou pe strada mea si iat-o! Acoperita de zapada strada era frumoasa si luminoasa ca albul de basm al iernilor de demult. Dintr-o data amintirile au renascut vii in sufletul meu.

Bucuros nevoie mare si anuntat galagios de cainii vecinilor de prin curti, am inceput sa fotografiez locurile. Nu i-am bagat in seama. La un moment dat insa cineva ma striga. Ma intorc. Doua doamne de varsta mijlocie, bine imbracate, treceau podul peste vale indreptandu-se spre mine.

– Buna ziua!
– Buna! Ce faceti, filmati?
– Nu! Doar fac poze aici pe strada! Este asa o zi frumoasa si satul e frumos!
– Da sunteti neamt? ma intreaba una. Numele meu de familie este Neamtu asa ca am zambit. Probabil credeau ca sunt roman plecat in Germania…
– Nu nu sunt neamt…
– Da sunteti de pe aici? doamnele deschise si cu chef de vorba, asa ca, dupa un moment de ezitare, le spun:
– Da. Sunt de aici. Am copilarit in casa aia. Sunt baiatul lui Neamtu.
– A, da, ne amintim de domnul si doamna Neamtu. Oameni cu stare. Au plecat la oras, demult.
– Da, au plecat, s-au mutat cu parintii mei ca sa le fie mai aproape.

M-am bucurat ca bunicii mei au ramas cunoscuti in sat dupa atata vreme si ca am cunoscut pe doamnele astea de treaba. Le zambesc. Imi zambesc si ele inapoi si una zice:

– Auzi, da n-ai sa ne dai ceva bani? Sa cumparam si noi de mancare la copii???!!!

Le-am dat. Intr-un veritabil reset la concret, blocat complet de replica lor.

So keres, Europa?