In luna lui Marte

Ploua infernal si noi ne iubeam prin mansarde. Prin cerul ferestrei, oval, norii curgeau in luna lui Marte. Peretii odaii erau nelinistiti, sub desene in creta, sufletele noastre dansau nevazute-ntr-o lume concreta. O sa te ploua pe aripi, spuneai, ploua cu globuri pe glob si prin vreme. Nu-i nimic, iti spuneam, Lorelei, mie-mi ploua zborul, cu pene. Si ma-naltam. Si nu mai stiam unde-mi lasasem in lume odaia. Tu ma strigai din urma: raspunde-mi, raspunde-mi, cine-s mai frumosi: oamenii?… ploaia?…

Ploua infernal, ploaie de tot nebuneasca, si noi ne iubeam prin mansarde. N-as mai fi vrut sa se sfarseasca niciodata-acea luna-a lui Marte.

(Nichita Stanescu)