Nu știu cum să încep. Evenimentele s-au derulat atât de simplu și natural încât la finalul acelei nopți am rămas cu un profund sentiment de admirație pentru mamă și pentru Dumnezeu.

Mi-am zis înainte că voi poza toate momentele importante ale nașterii, chiar și nașterea în sine, dacă acest lucru era permis. Mi-era teamă. Se spune că tații nu suportă momentul și leșină. Speram că prin vizorul aparatului emoțiile să fie estompate că și cum fluxul lor ar fi fost redus la dimensiunea mică a acestuia.

S-a întâmplat dimineața devreme. Nu era nimeni pe stradă, doar gropile spectatoare (n-am simțit niciodată așa puternic gropile că în acea dimineață), iar în spital era atât de liniște. Era momentul nostru și totul era oprit în jur. Imi amintesc foarte bine pe cei care ne-au fost alături în acea dimineață. Portarul care a deschis ușa spitalului. Medicul rezident care a făcut internarea. Moașa. Doctorul nostru. Asistenta din camera copiilor. Și mai impersonal asistentele din salon…

În sufletul meu erau multe stări. Pe de o parte emoția directă a evenimentului iar pe de altă parte concentrarea fotografică, încercând în subconștient să balansez aceste două pentru a avea echilibrul necesar trăirii acelui moment. M-au întrebat dacă nu mi-a fost rău în sala de naștere. Nu mi-a fost rău. Am reușit echilibrul.

La internare vorbisem cu Cristi, medicul rezident. Nu se putea fotografia. Am ales totuși să stau aproape de salonul de nașteri, pe hol. N-aș fi putut fi acolo dacă nașterea nu era dimineața devreme și spitalul gol. M-am apropiat de ușa salonului. A fost ceva în ochii mei, poate biletul meu de intrare pentru că ușa s-a deschis, Cristi a ieșit și m-a văzut. Mi-a făcut un semn lăsând ușa deschisă. N-am avut curajul să privesc pentru că mi-era teamă de o imagine cu mult sânge. Am întins aparatul după ușa și am declanșat. Salonul era curat, fără urme de sânge, primitor că un salon de cosmetică. M-am liniștit și am intrat. Sară avea capul afară deja, după mișcările doctorului. Declanșăm mecanic ținând aparatul la nivelul pieptului, intuind încadrarea și momentul. Era ceva, o căldură, o stare pe care o trăiam și era atât de intensă încât sunetul declanșatorului se auzea undeva, departe, în surdină.

Nu-mi plac spitalele. Dacă pozele au ieșit e pentru că cineva acolo sus iubește copiii. Mă pregătisem psihic cu zile înainte pentru momentul nașterii. Mi-era un pic teamă de sânge, miros și toată mizeria asociată spitalelor autohtone. Dar n-a fost așa. Maternitatea este bucurie și fericire. Fețele mămicilor sunt atât de fericite încât unele mi-au rămas în minte. Fericirea lor acționa că un drog afrodisiac lăsând în urmă durerea, mizeria, sângele, mirosul spitalului și pe doctorii morocănoși din vizitele de opt jumate.

După dimineață de luni atmosfera s-a schimbat. Am văzut doctori care bruscau verbal mămicile; mame triste, îndurerate, care au plâns mult. Am văzut durere, bădărănie și balcanism. Am văzut partea întunecată a lucrurilor. Spitalul împrumuta ceva din intrarea sa, o intrare printr-o pivniță rece și întunecată, total lipsită de măreția și frumusețea necesară unei maternități.

Acestea păreau mai puțin importante atunci. Pentru două ore am fost actor și fotograf într-un film perfect, regizat de cineva mai presus mie, în care îmi jucăm rolul că și cum l-aș fi știut, două ore de fericire sufletească și har fotografic al cărui merit cu siguranță nu este al meu. Atât de simplu și natural încât la finalul acelei nopți am rămas cu un profund sentiment de admirație pentru mamă și pentru Dumnezeu.