Am fotografiat din nou în spitalul Louis Țurcanu din Timișoara. Într-un preambul pentru niște filmări. Cu același paturi. Dar alți copii. Am avut emoții să mă întorc. Până la urmă, ultima dată când am zâmbit unei fetițe și i-am spus că va fi bine m-am înșelat.

[21:38] neamtu_alin: nu ti-am zis
[21:38] neamtu_alin: am intrat in salonul dianei
[21:39] neamtu_alin: am si filmat acolo dar probabil nu-l recunosti
[21:39] neamtu_alin: e acum salonul ralucai, in stanga era patul dianei de demult
[21:39] neamtu_alin: nici un salon nu a ramas la fel
[21:39] neamtu_alin: si nici un copil de acum 2 ani nu mai era acolo
[21:40] neamtu_alin: m-am intrebat unde sunt acei copii
[21:40] neamtu_alin: si m-a intristat ca pe patul dianei nu era nimeni
[21:40] neamtu_alin: era bine sa fie cineva

Privesc imaginile mele din Louis Țurcanu de anul trecut. Fotografiam pentru asociația Salvează Vieți o fetiță pe nume Diana, o fetiță rece, resemnată și tristă. În momentul publicării imaginilor nu am vrut să-i dau numele. La un moment dat am întrebat-o dacă vrea să plec fiindcă nu avea nici o reacție la acțiunile mele. Însă ea m-a oprit.

Am scris atunci:

Nu pot da nume. O cheamă D și e o fetiță tristă. Am fotografiat-o în salon mai mult de trei ore, am încercat să vorbesc cu ea, i-am zâmbit, am încercat să glumesc. I-am arătat fotografiile. Am primit aceași expresie tristă de fiecare dată și nici un cuvânt. Nici un cuvânt timp de trei ore. La un moment dat am întrebat-o resemnat: Vrei să plec? Nu pleca, au fost singurele ei cuvinte.

Am simțit aceste cuvinte. Ochii ei îmi spuneau că nu-și mai aparține, că oamenii din jur sunt singură ei speranța. Și așteptarea.

Mă simțeam ciudat. Nu eram nici fotograf dar nici martor al unei tragedii umane. Diana mă privea mai degrabă că un pansament pe rana nevindecabilă, un pansament târziu pe o rana pe care doar credință și optimismul nebun putea să o vindece.

Lipsa ei de optimism mi s-a părut exagerată. Mi-au trecut multe întrebări prin minte dar Diana era un copil mic într-un salon de spital trăind o viață repetitivă și anostă. O viață de “salon” acoperită cu greu de zâmbetele crispate ale părinților. Eu eram optimist. N-am crezut că Diana va muri. Era într-un spital care trebuia să o salveze, un spital în care doar timpul îi era dușman. Trebuia să ajungă într-o camera sterilă până când tratamentul își făcea efectul iar timpul părea de partea ei după ce la sfârșitul anului 2009 asociația adunase 100.000 EUR necesari camerelor sterile. Dar n-a fost să fie așa.

A trecut un an de atunci. Cu toate eforturile asociației, lupta de a găsi furnizorii s-au dovedit mai dificilă decât se așteptau. Abia acum, la un an de la demararea proiectului și după lungi negocieri cu furnizorii, au demarat lucrările. De ce a trebuit să treacă un an? Oare trebuie să renunțăm la a face ceva că să purtăm resemnați, asemeni Dianei, pansamentele ce ne întârzie plecarea?

Anul acesta Salvează Vieți continuă lupta pentru spitalul din Timișoara. Cu sprijinul lui Oana Pellea, ProTV, Grafitti BBDO, Vodafone și a altor nume mari care au ales să mediatizeze gratuit proiectul. Vor fi din nou reclame la TV, la radio, în presă, pe bloguri.

A trecut un an de atunci. N-am mai fotografiat în spital de fiindcă nu am nimic de adăugat. Cuvintele de atunci sunt mai actuale că niciodată. Va rog să urmăriți imaginile în link-ul de mai jos. Pe fetiță o cheamă Diana. Și anul acesta e un an în care puteți ajuta.

Câte vieți poți salva într-o viață?